ADHD – Sindromul hiperkinetic cu deficit de atenţie.

Nu-l puteţi stăpâni? Vă dă senzaţia că nu aude ceea ce-i spuneţi? Este în permanenţă agitat şi trece de la o activitate la alta fără a finaliza ceea ce a început? Nu este atent? Nu se poate concentra? Ar trebui să vă gândiţi la o evaluare de specialitate a copilului.

ADHD este o tulburare de comportament care se manifestă înainte de vârsta de 7 ani şi poate persista şi în adolescenţă şi la vârsta adultă. Cauzele exacte ale ADHD-ului sunt încă necunoscute. Se cunoaşte însă că apariţia ADHD-ului este strâns legată de factori biologici (unele structuri cerebrale diferite, reacţii chimice de la nivel cerebral), iar manifestarea şi modul în care evoluează această tulburare depinde de influenţa factorilor de mediu.

Cum se manifestă ADHD?

Manifestările de bază ale acestei tulburări sunt hiperactivitatea/impulsivitatea şi deficitul de atenţie. În majoritatea cazurilor se întâlnesc ambele tipuri de simptome, iar în alte cazuri se poate observa doar un singur tip – predominant neatent sau predominant hiperactiv. Tulburarea se poate manifesta sub forme uşoare, moderate sau grave. În multe cazuri, odată cu adolescenţa, amplitudinea manifestărilor se reduce, în alte cazuri persistă şi în adolescenţă şi în viaţa de adult, afectând relaţiile interpersonale şi activitatea profesională. Putem vorbi despre ADHD atunci când simptomele apar înainte de vârsta de 7 ani, sunt frecvente, cauzează probleme majore şi persistă cel puţin 6 luni.

Simptomele de neatenţie se referă la:

– dificultatea de a-şi menţine atenţia în timpul unei activităţi (îndeplinirea unei sarcini sau în timpul jocului), este uşor de distras în timpul activităţilor;

– neatenţie la cel care i se adresează, dă impresia că nu ascultă ceea ce i se spune;

– imposibilitatea de a finaliza sarcini, trecerea de la o sarcină la alta, evitarea sarcinilor care necesită efort mental susţinut;

– uitarea cerinţelor în timpul activităţilor zilnice, pierderea frecventă a obiectelor utile;

– dificultăţi în organizarea sarcinilor şi a activităţilor.

Simptomele de hiperactivitate şi impulsivitate se referă la:

– agitaţie frecventă, agitarea mâinilor şi picioarelor;

– imposibilitatea de a-şi menţine poziţia atunci când e necesar, alergare neadecvată, căţărat, ţopăit;

– vorbire excesivă, rostirea răspunsului înainte de a aştepta finalul întrebării, întreruperea discuţiei celorlalţi;

– dificultatea de a se juca în linişte;

– dificultatea de a-şi aştepta rândul.

Activitatea acestor copii este dezordonată şi neglijentă, performanţa şcolară este adesea scăzută şi duce la conflicte frecvente cu familia, educatorii/profesorii. Deoarece nu respectă exact indicaţiile (nu sunt atenţi la cerinţe, uită) şi sunt incapabili să-şi efectueze temele şcolare sau diferite alte sarcini, relaţiile cu cei din jur sunt tensionate. Copilul este adesea învinovăţit de părinţi, profesori sau colegi că disturbă activitatea, face dezordine, distrage ceilalţi copii de la activităţile lor, este ameninţat şi pedepsit, ceea ce duce la creşterea opoziţionismului şi scăderea stimei de sine. El este „ţapul ispăşitor” chiar şi atunci când nu este vina lui, sau cel puţin a încercat să facă lucrurile bine, dar nu a reuşit în totalitate. Faptul că este perceput în acest fel, faptul că este blamat în permanenţă, nu face decât să agraveze problemele.

Cum ne comportăm cu un copil cu ADHD?

Intervenţia terapeutică în cazul unui copil cu ADHD impune o abordare multidisciplinară (părinţi/familie, educatori/profesori, medici, psihologi, etc.) şi multă, multă consecvenţă. Este absolut necesar un acord în privinţa programelor educaţionale care trebuie să se desfăşoare în permanenţă la şcoală/grădiniţă şi acasă/în mediul familial. Dacă unul din cele două medii este mai permisiv, eforturile de disciplinare a copilului nu vor avea rezultate.

Copilul hiperactiv va încerca să se sustragă de la sarcini şi respectarea regulilor, va încerca să „vâneze” slăbiciunile şi să manipuleze situaţia în favoarea lui. De aceea, deşi efortul va fi foarte mare, este foarte important să nu ignoraţi comportamentele negative, pentru că atunci copilul va profita de slăbiciunea dumneavoastră.

De asemenea, este foarte important să lăudaţi comportamentele pozitive şi chiar dacă sunt doar în stadiul de intenţii, e important să le încurajaţi.  În caz contrar, sentimentul că este „oaia neagră” şi mai ales faptul că este respins, blamat, neacceptat indiferent cât s-ar strădui, duce la sentimente de culpabilitate ce se vor manifesta prin comportamente autodistructive, opoziţionism, relaţii tensionate cu apropiaţii şi scăderea stimei de sine.

Este de asemenea foarte important să aveţi în vedere problema copilului atunci când stabiliţi sarcinile pe care le are de îndeplinit: e bine să nu-i daţi mai multe sarcini deodată, să vă asiguraţi că a înţeles indicaţiile, să îndepărtaţi pe cât posibil stimulii care i-ar putea distrage atenţia. Nu-i cereţi performanţe pe care ştiţi că nu le poate atinge (are o disfuncţie neurologică şi o reală problemă de concentrare). Aşteptările dumneavoastră trebuie să fie realiste.

Deşi va fi dificil şi copilul va riposta, este absolut necesar să-l învăţaţi să-şi organizeze timpul şi aceasta va începe prin a-l obişnui să respecte un program zilnic (ore de trezire, de masă, de joacă, de învăţat). În acest fel îl veţi determina să-şi însuşească un anumit ritm, pe care cu timpul, îl va interioriza şi va reuşi să fie mai organizat în activităţi.

Nu uitaţi nicio secundă că are nevoie de suportul dumneavoastră. Explicaţi-i sarcinile, demonstraţi-i practic (este mai usor să înţeleagă dacă îndepliniţi dumneavoastră sarcina şi apoi împreună cu el), segmentaţi sarcinile mai complicate şi rezolvaţi-le pe „bucăţele” (în acest fel copilul nu se va simţi „copleşit” de cerinţe), amenajaţi spaţiul în care copilul lucrează (de exemplu, atunci când îşi face lecţiile poziţionaţi masa de lucru în aşa fel încât copilul să nu fie distras de alţi stimuli, ca panorama de pe fereastră, televizor, postere de pe perete, etc, îndepărtaţi de pe masa de lucru orice altceva în afară de caiet şi stilou).

Aveţi răbdare! Formarea deprinderilor necesită timp şi schimbările pozitive în comportamentul copilului vor apărea  uneori după o perioadă îndelungată de timp iar  răbdarea vă va fi pusă la încercare. Nu renunţaţi şi învăţaţi să acceptaţi limitele copilului.

Chiar dacă vă confruntaţi unele din problemele prezentate, nu vă diagnosticaţi singuri copilul. Este important să vă prezentaţi la medicul specialist, care va diagnostica tulburarea copilului dumneavoastră şi  va stabili strategiile de intervenţie terapeutică. Diagnosticată şi tratată corespunzător, această tulburare îşi poate diminua manifestările negative, astfel încât  funcţionarea şcolară, socială şi profesională să nu fie major afectată.