The mobile design is not yet defined. Check the desktop version!
Ce înseamnă copilul pentru mamă?
De când îl aduce pe lume, îl iubeşte din prima clipă. O copleşeşte numai faptul când aude cum o cheamă pruncul. Să-i vadă mânuţele întinse după gântul ei, să-i vadă zâmbetul când doarme şi cum plânge când e foame. Are grijă să nu-i lipsească nimic. Îl răsfaţă din prima clipă cu toată dragostea sa sinceră.
Primii paşi când i-a făcut, prima dată MAMA a zis. Îi este primul partener de joacă şi cel dintâi prieten. Este mereu lângă el, iubindu-l necondiţionat, aşa cum doar o mamă adevărată o face. Îl ceartă, dar întotdeauna îl iartă. Îi îndrumă paşii întreaga viaţă. Mama este fiinţa cea mai blândă de pe Pământ şi este mereu alături de puiul său, chiar dacă creşte şi se face mare. Îl învaţă ce e bine şi ce e rău.
Dragostea unei mame e o binefacere pentru copilul ei, îl face mai puternic şi nu-l împiedică să devină un om adevărat. Comunicarea mamei cu puiul ei este foarte importantă pentru ca mai târziu să capete încredere în el să nu fie timid şi să aibă totdeauna nevoie de sfatul ei ca să reuşească în tot ce-şi propune în viaţă.
Mama trebuie să fie tot timpul alături de copilul ei, să vorbească despre succesul sau eşecul acţiunilor sale, încurajându-l tot timpul să persevereze când nu-i reuşeşte ceva, dar nu să-l ajute creându-i o imagine falsă despre sine sau comparându-l cu altcineva.
La un moment dat, copilul se poate simţi jenat dacă părinţii susţin că e mai bun decât e în realitate, în concluzie prea multă laudă nu e bună. Suntem siguri că băiatul sau fata doreşte ca părintele să-i perceapă aşa cum sunt.
Trebuie să le spunem punctual că avem încredere în ei, că poate mai mult şi, dacă se va concentra la şcoală, serviciu sau în societate, poate obţine rezultate mai bune.
Dacă îi inducem copilului o calitate pe care nu o are, el îşi înregistrează nişte parametri de comportament la un nivel ce îl depăşeşte şi, în momentul în care nu-i poate atinge, apare furia, nervozitatea şi frustrarea.
În concluzie, fiecare afirmaţie cu privire la el trebuie însoţită de imaginea unui comportament, care să justifice afirmaţia.
Dacă tot timpul îi spunem “suntem mândri de tine că ai făcut asta!”, îi creăm impresia că tot ce face este pentru noi, părinţii. Cuvintele potrivite sunt “să fii mândru de tine”, numai aşa îl putem face să-şi însuşească mai bine această judecată şi cu timpul îi dă o motivaţie pentru anumite comportamente.
Motivaţia de a-şi schimba comportamentul sunt ideale recompensele. Acestea pot ajuta la schimbarea comportamentului dacă sunt corecte.
Copilul poate primi puncte care adunate sunt apoi schimbate într-o anumită recompensă.
Regula de aur pentru disciplinarea copilului este consecvenţa. Şi mama cât şi tata trebuie să aibă o atitudine constantă, atrăgându-i atenţia copilului când repetă un comportament greşit. Inconsecvenţa duce la slăbiciune şi copilul va sesiza şi va fi mai greu de convins cum trebuie să se comporte corect.
Dacă părinţii ignoră comportamentul inadecvat al copilului lor, atrage după sine sustragerea atenţiei lui de la acestea şi se redirecţionează către activităţi care consideră că-i fac plăcere.
Pedepsele de genul: jigniri, ţipete, bătăi nu sunt educative şi nu învaţă nimic din ele. Prin pedeapsa corporală, este atacat copilul şi nu comportamentul său, şi astfel scade stima de sine şi astfel creşte comportamentul distructiv. În plus, crează o barieră între părinţi şi copil, îi accentuează agresivitatea, îi poate provoca tulburări emoţionale ca frica şi izolare.
Deseori îl îndeamnă să ascundă adevărul despre acţiunile sale.
De aceea, recomandăm disciplinarea pozitivă, non-violentă care îl învaţă pe copil să se dezvolte într-un mod echilibrat şi sănătos din punct de vedere emoţional, afectiv şi social, ajutându-l să devină responsabil şi independent, astfel capătă încredere în forţele proprii şi este mulţumit de sine. Şi uite aşa devine un OM cu un comportament şi caracter impecabil, descurcându-se în societate cu brio.
Şi încă un lucru esenţial în viaţă, copilul nu trebuie să uite sau să-şi abandoneze părinţii, mai ales mama care l-a născut, l-a învăţat să facă primii paşi, l-a învăţat să vorbească, l-a îngrijit, l-a educat, l-a făcut mare, ca apoi când ea nu mai este, să se descurce în viaţă fără probleme.
Vorba cântecului popular: “Câte griji are o mamă, câte doruri o doboară. Câte nopţi le face zile, să-şi vadă copilul bine. Şi când vine toamna vieţii fetele ca şi băieţii, se împrăştie prin lume, mama singură rămâne. Astăzi toţi v-aţi răspântit, mie părul mi-a albit, aşteptând din depărtare să primesc câte-o scrisoare. Bate vântul dintr-o parte, nu primesc nicio scrisoare. Inima îmi arde ca para cum arde nisipul vara, inima îmi arde ca focul, de dor nu-mi mai găsesc locul”.
Aşadar, fiecare copil în parte nu trebuie să-şi uite niciodată mama, părinţii, indiferent cum sunt ei, cu bune şi rele, fiindcă şi ei sunt oameni şi nimeni nu este perfect pe lumea asta! Cei ce-şi abandonează mama sau părinţii, se se abandonează pe ei înşişi, se îndepărtează de tot ce este frumos şi divin, de iubirea de sine, de ceilalţi oameni, de Dumnezeu.